|
Joi, 8 martie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Dănilă împotriva României,
constatând încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil,
garantat de art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor individuale.
În fapt, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de luare de mită. Printr-o hotărâre din data de 19
februarie 1997, reclamantul a fost achitat de instanţa de fond, cu
motivarea că faptele imputate nu au fost probate. Instanţa a reţinut că
declaraţiile unui dintre martorii acuzării, concubinul persoanei care a
formulat plângerea penală împotriva reclamantului, erau contradictorii.
În plus, ele se contraziceau cu cele ale altor martori şi cu alte probe
administrate în cauză.
Apelul Parchetului a fost respins ca nefondat. Curtea de Apel a
reţinut, ca şi instanţa de fond, contradicţia dintre declaraţiile
martorului acuzării şi mai ales contradicţia dintre acestea şi
declaraţiile altor martori. Parchetul a formulat recurs.
La termenul de judecată reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt.
Nici persoana care a formulat plângerea penală, nici martorii şi nici
reclamantul nu au fost audiaţi.
Printr-o hotărâre din data de 15 iulie 1998, Curtea Supremă de
Justiţie a admis recursul parchetului şi l-a condamnat pe reclamant la
pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare şi interzicerea drepturilor
civile pentru o perioadă de doi ani.
Reclamantul s-a plâns Curţii că nu a beneficiat de un proces
echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care l-a condamnat fără
a-l fi audiat şi fără a fi audiat persoana care l-a denunţat.
Curtea a reţinut că aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie
le-a examinat în vederea soluţionării cauzei au avut un caracter
predominant factual. Trebuia stabilit dacă reclamantul a atins o sumă
de bani şi dacă a primit mai multe bunuri din partea denunţătoarei.
Curtea a constatat că, spre deosebire de cauza Constantinescu împotriva României, prezenta cauză nu implică aplicabilitatea art. 3856
alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia în cadrul unei
proceduri de recurs împotriva unei hotărâri care nu este supusă căii de
atac a apelului instanţa este obligată să examineze cauza sub toate
aspectele. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că, deşi Curtea Supremă
de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva
unei hotărâri care a format obiectul unui apel, ea trebuia să procedeze
totuşi la propria apreciere a faptelor pentru a stabili dacă acestea
sunt suficiente pentru a permite condamnarea reclamantului. Curtea a
mai arătat că deşi reclamantul nu a solicitat expres să fie audiat de
instanţa supremă, aceasta trebuia să ia măsuri pozitive în acest scop.
Prin urmare, condamnarea reclamantului fără a fi fost audiat, mai ales
având în vedere achitarea sa de instanţele inferioare, este contrară
exigenţelor unui proces echitabil.
Cu privire la absenţa audierii denunţătoarei, considerată
principalul martor al acuzării, care, potrivit afirmaţiilor
concubinului său, plecase în Germania anterior trimiterii în judecată a
reclamantului, Curtea a arătat că declaraţiile date de aceasta în faza
de urmărire penală au contribuit într-o măsură determinantă la
condamnarea reclamantului. Or, numai instanţa de fond a dispus citarea
cu mandat de aducere a acesteia, pentru a fi audiată în calitate de
martor, celelalte două instanţe limitându-se la a o cita în calitate de
denunţător. Nu reiese din actele dosarului dacă autorităţile naţionale
au încercat să afle noua adresă, din Germania, a denunţătoarei, sau să
verifice dacă aceasta a părăsit, cu adevărat, România.
Presupunând totuşi că ar fi fost imposibilă asigurarea prezenţei
denunţătoarei în faţa instanţelor şi că autorităţile naţionale au depus
diligenţele necesare pentru aducerea acesteia în faţa instanţei, Curtea
remarcă faptul că instanţa supremă a fost prima care l-a condamnat pe
reclamant, după achitarea acestuia de instanţele inferioare, fără să
facă o apreciere directă a declaraţiilor reclamantului şi a martorilor.
Astfel, Curtea Supremă s-a pronunţat pe baza actelor aflate la dosarul
primei instanţe, acelaşi dosar în baza căruia reclamantul fusese
achitat în primă instanţă şi în apel.
În aceste condiţii, potrivit Curţii, instanţa supremă trebuia să
procedeze la administrarea directă a probelor şi să-i audieze din nou
pe reclamant şi pe unii martori, având în vedere, în special,
chestiunile pe care le avea de tranşat şi importanţa acestora pentru
reclamant. Ea trebuia s-o citeze pe denunţătoare şi, dacă era necesar,
să solicite audierea acesteia prin comisie rogatorie.
În consecinţă, Curtea a apreciat că, prin condamnarea reclamantului
în absenţa audierii denunţătoarei, a fost încălcat art. 6 alin. 3 lit.
d) din Convenţie.
Guvernul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale.
sursa: mae.ro
|
