În fapt, reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra unor imobile, ca urmare a respingerii de către instanţele interne a acţiunilor lor în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către stat cu foştii chiriaşi (cauzele Florescu şi Gabriel) respectiv a acţiunii în revendicare împotriva foştilor chiriaşi (cauza Wiegel), deşi, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, se recunoscuse caracterul abuziv al preluării imobilelor în cauză de către stat.

Curtea Europeană a considerat că situaţia de fapt din aceste cauze este similară celei din cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Păduraru împotriva României, cauze în care Curtea a apreciat că vânzarea de către stat a bunurilor reclamanţilor către terţi, vânzare anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamanţilor, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de articolul 1 din Primul Protocol Adiţional. Curtea a reţinut că vânzarea bunurilor reclamanţilor, în baza Legii nr. 112/1995, i-a împiedicat pe aceştia să-şi exercite dreptul de proprietate şi că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această lipsire de bun.

De asemenea, Curtea reţine că, deşi în virtutea legii nr. 10/2001, persoanele care se află în situaţia reclamanţilor au dreptul la o indemnizaţie egală cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit, sub formă de titluri de valoare la fondul „Proprietatea”, acest fond nu reprezintă, în prezent, o cale susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamanţilor. În concluzie, Curtea a considerat că privarea reclamanţilor de bunurile lor, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri vreme de mai mulţi ani, a reprezentat o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie.

În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat statul român la restituirea către reclamanţii Gabriel şi Florescu a imobilelor în discuţie şi a terenurilor aferente acestora sau la plata sumelor de 60.000 de EUR, respectiv 70.000 EUR cu titlu de daune materiale. De asemenea, Curtea a acordat suma de 5000 de EUR cu titlu de prejudiciu moral şi suma de 7000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru reclamantul Florescu. În ceea ce priveşte cauza Weigel împotriva României, Curtea a hotărât că cererea reclamantului de acordare a unei satisfacţii echitabile nu se găseşte în stare de judecată, având în vedere că pe rolul instanţelor interne se află o acţiune în anularea certificatului de moştenitor al fratelui reclamantului, iar soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză ar putea avea consecinţe asupra chestiunii satisfacţiei echitabile.