În fapt, reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la un proces echitabil, din cauza unei pretinse favorizări a chiriaşilor de către instanţele de judecată pe întreaga durată a procedurilor judiciare şi a unei aşa-zise interpretări eronate a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de încălcarea dreptului său de proprietate asupra unui imobil, ca urmare a respingerii de către instanţele interne a acţiunii sale în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu foştilor chiriaşi, deşi, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acesta redobândise dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.

Instanţa europeană a apreciat că, pe întreaga durată a procedurilor judiciare interne, principiul contradictorialităţii a fost respectat şi că hotărârile instanţelor de judecată au fost amplu motivate. În consecinţă, Curtea a apreciat că procedura judiciară, în ansamblul său, a avut un caracter echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei. Cât priveşte plângerea reclamanţilor cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a considerat că situaţia de fapt din cauză este similară celei din cauza Păduraru împotriva României, cauză în care Curtea a apreciat că vânzarea de către Stat a unui imobil, în ciuda existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive care recunoştea dreptul de proprietate al reclamanţilor, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectul bunurilor lor.

În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat Statul român să plătească reclamantului suma de 15 000 EUR cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 2000 EUR cu titlu de daune morale, deşi reclamantul a solicitat despăgubiri pentru daunele materiale în cuantum de 51 333 EUR, precum şi suma de 80 000 EUR pentru daunele morale.