În fapt, reclamatele s-au plâns că au suferit o atingere disproporţionată a dreptului la respectarea proprietăţii, având în vedere faptul că instanţele judecătoreşti le-au respins acţiunile ce aveau ca obiect schimbul obligatoriu de locuinţă, neputând astfel intra în posesia imobilului revendicat. Instanţele au motivat respingerea acţiunilor făcând aplicarea art. 23 alin. 2 şi 3 din OUG 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, cu modificările ulterioare.

Curtea a observat că actul normativ amintit prevede că, în cazul în care foştii proprietari doresc să reintre în posesia imobilului lor, chiriaşii trebuie să se mute în locuinţa ce le este pusă la dispoziţie, chiar şi atunci când aceasta aparţine unui terţ. Or, s-a apreciat de către instanţele naţionale că terţul proprietar, în cazul de faţă, nu şi-a exprimat consimţământul în mod valid, deşi acesta fusese dat în formă autentică.

Curtea a remarcat elementul de incertitudine prezent în articolul 23 alin. 3 în ce priveşte forma pe care trebuie să o îmbrace acordul terţului proprietar şi ampla marjă de manevră pe care această incertitudine o conferă autorităţilor. Interpretarea şi aplicarea acestui articol de către instanţele naţionale nu a fost previzibilă şi nu a asigurat un just echilibru între interesele proprietarilor şi cele ale chiriaşilor. 

Curtea a remarcat, de asemenea, că al doilea motiv care a determinat respingerea acţiunii reclamantelor a fost neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de legislaţia care indica exigenţele de calitate impuse la acea dată pentru ca o locuinţă să fie considerată „convenabilă”. Or, Curtea a arătat că, potrivit susţinerilor reclamantelor, necontestate de Guvern, singurul element care nu corespundea acestor exigenţe, în ce priveşte apartamentul terţului proprietar oferit chiriaşilor, era suprafaţa holului apartamentului, mai redusă cu doar 0,25 m² faţă de normă. 

În aceste condiţii, Curtea a considerat că prevederile legale au condus la o protecţie disproporţionată a intereselor chiriaşilor în detrimentul proprietarilor.

În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat statul român la plata către reclamante a sumei de 10.000 de EURO cu titlu de daune materiale şi morale. De asemenea, Curtea a acordat reclamantelor suma de 1530 de EURO cu titlu de cheltuieli de judecată.